Fiziocrația

Fiziocrația este o școală economică franceză din secolul al XVIII-lea. Termenul „fiziocrați” a fost introdus în secolul al XIX-lea de către Du Pont de Nemours, primul editor al lucrărilor fondatorului acestei școli, François Quesnay. Fiziocrații considerau natura și pământul drept singurii factori de producție capabili să genereze valoare economică.

Această doctrină susținea că principalul motor al creșterii economice este producția agricolă, iar singura sursă reală de bogăție este pământul. Conform fiziocraților, legile economice sunt de origine naturală, iar intervenția statului în economie ar trebui redusă la minimum, pentru a nu perturba acest echilibru. Ei considerau productiv doar munca agricolă, în timp ce industriile, comerțul și meșteșugurile erau catalogate drept „sterile”, deoarece nu creau valoare nouă, ci doar transformau resursele existente.

Una dintre cele mai importante lucrări ale fiziocrației este „Tableau économique” a lui Quesnay (1758), unde sunt analizate fluxurile economice și reproducerea capitalului într-o societate împărțită în trei clase:

• Clasa productivă – fermierii și muncitorii agricoli.

• Proprietarii – regele, aristocrația și marii latifundiari.

• Clasa sterilă – industriașii, artizanii și comercianții.

Fiziocrația a influențat multe politici economice europene din secolul al XVIII-lea, iar în Franța a stat la baza unor reforme economice propuse înaintea Revoluției. Deși această teorie a fost depășită de curentele economice ulterioare, principiile sale privind libertatea pieței și rolul agriculturii în economie au rămas relevante în anumite contexte.

În epoca modernă, ideile fiziocrației au fost reinterpretate de Lyndon LaRouche sub conceptul de „economie fizică”, unde se încearcă o îmbinare a teoriei fiziocrate cu descoperirile științifice contemporane.