Marea Depresiune

Marea Depresiune a fost cel mai mare și mai lung declin economic din istoria Statelor Unite, care a dus la o criză financiară globală.

Marea Depresiune a început în 1929, iar data la care s-a încheiat este discutabilă printre economiști. Unii consideră că această perioadă sumbră din istoria economică a Americii s-a încheiat în 1939, în timp ce alții afirmă că a durat până după Al Doilea Război Mondial, în 1945.

Fenomenul crizei economice a fost observat cu mult timp înainte de prăbușirea bursei din 1929.

Anii 1920 au fost caracterizați de o expansiune economică rapidă. Venitul național al Statelor Unite a crescut de la 32 miliarde de dolari în 1913 la 89,7 miliarde de dolari în 1927. Cu toate acestea, în ciuda faptului că ciclul economic trecuse de faza de creștere și se apropia de recesiune, „bula speculativă” a continuat să se umfle. Activitatea economică a dus la o triplare a prețului acțiunilor în șapte ani. Din 120 de milioane de locuitori ai Statelor Unite, 30 de milioane erau implicați în tranzacțiile bursiere.

Înainte de prăbușire, masa monetară a crescut cu mai mult de 60%. A existat un boom al consumului și o expansiune a creditului pentru consumatori, precum și a vânzărilor în rate. Totuși, din 1926, vânzările de produse de bază au început să scadă. Producția de automobile s-a diminuat, iar construcțiile au scăzut.

Pentru a stimula creșterea economică, Sistemul Federal de Rezerve a redus treptat rata dobânzii, de la 6,5% în 1921, la 4% în 1926 și 3,5% în 1927.

La sfârșitul anului 1929, Sistemul Federal de Rezerve a început să limiteze injectările de bani în economie, dar masa monetară continuase să crească, în mare parte prin instrumente financiare precum biletele de schimb și obligațiuni.

În martie 1929, a avut loc o mică scădere pe bursă, însă piața și-a revenit. În data de 24 octombrie, regulile de acordare a creditelor au fost modificate, iar împrumuturile pentru achiziționarea de acțiuni au fost acordate doar până la închiderea sesiunii bursiere. Spre sfârșitul zilei de tranzacționare, investitorii au fost obligați să vândă acțiuni la orice preț. Cu toate acestea, piața a supraviețuit.

Adevărata criză a început pe 29 octombrie 1929, ziua numită „marțea neagră”, considerată începutul oficial al Marii Depresiuni. Într-o singură sesiune de tranzacționare, brokerii au vândut 16,4 milioane de acțiuni. Capitalizarea pieței a scăzut cu 10 miliarde de dolari. Pierderea a fost echivalentă cu aproximativ o optime din PIB-ul țării în acea zi.

Prăbușirea a continuat o săptămână și s-a extins pe piețele internaționale. Prețurile pentru produse agricole precum grâul și bumbacul au scăzut aproape de zero. După trei săptămâni, pierderile au depășit costurile totale ale Statelor Unite în timpul Primului Război Mondial. Pierderile totale se ridicau la aproximativ o treime din PIB, sau aproape 30 de miliarde de dolari.

Unul dintre cele mai grave efecte ale crizei a fost prăbușirea sistemului de credit. Împrumuturile garantate cu acțiuni și imobiliare au devenit instantaneu „datorii proaste”. Băncile au oprit acordarea de credite, iar acest lucru a dus la o valvă de falimente în toată țara. Multe instituții financiare au închis, incapabile să plătească datoriile față de deponenți.

În această perioadă, țara a intrat într-o deflație severă. Prețurile au scăzut cu 23% între 1929 și 1932 și cu încă 4% în 1933.

Marea Depresiune a fost o adevărată catastrofă pentru americani. La doar câteva luni după prăbușirea pieței bursiere, șomajul a ajuns la dimensiuni fără precedent. În 1930, peste 4 milioane de persoane erau fără loc de muncă. În 1931, acest număr a crescut de două ori, iar în 1932 erau 12,5 milioane de șomeri, adică 10% din populația țării. Cel mai mare vârf al șomajului a fost înregistrat la începutul anului 1933, când aproape un sfert din populație nu avea mijloace de trai. Mai mult de jumătate dintre americani sufereau de foame, iar până la 5 milioane de persoane au murit din cauza înfometării. Aproape întreaga țară trăia sub pragul sărăciei.

În această perioadă, președintele Statelor Unite era Herbert Hoover. Nu trebuie să se creadă că acesta nu a luat măsuri. Măsurile guvernamentale au inclus reduceri de taxe și creșterea cheltuielilor publice. Deficitul bugetar a fost cel mai mare din istoria SUA în timp de pace. Pentru a stimula investițiile în industrie, au fost implementate programe de lucrări publice, împrumuturi și ajutoare pentru fermieri etc.

În 1932, a fost ales președinte Franklin Delano Roosevelt, care a lansat ceea ce se numește „Noul Curs”. În 1933, măsurile pentru ieșirea din criză au fost adoptate de Congresul SUA.

Printre măsurile luate s-au numărat și vacanțele bancare, în care au fost închise toate instituțiile financiare din țară pentru a opri panicile. De asemenea, dolarul a trecut printr-o devalorizare. Instituțiile financiare au primit ajutoare financiare de la stat – mai ales sub formă de împrumuturi de stabilizare.

Pentru revitalizarea producției, a fost înființată Administrația Națională pentru Restaurarea Industriei, care a început să stabilească cote de producție, să repartizeze piețele de desfacere, să reglementeze prețurile, condițiile de credit, durata zilelor de muncă și nivelul salariilor.

Exportul de aur a fost complet interzis, iar standardul aurului a fost abandonat.

Noua legislație a introdus salariul minim și durata maximă a zilei de muncă. De asemenea, a fost creată Administrația pentru Lucrări Publice, care a alocat 12 miliarde de dolari în perioada 1933-1937.

Abia în 1937 au început să apară semne de redresare în economia SUA. PIB-ul a ajuns aproape la nivelul anului 1929, iar șomajul a început să scadă. Faza de criză acută a trecut în stagnare economică, care a mai durat câțiva ani.

Marea Depresiune nu a fost doar o problemă a Statelor Unite. Ea a dus la o criză financiară globală, la o scădere a industriei și la șomaj masiv în multe alte țări, inclusiv Canada, Marea Britanie și Franța. Mulți analiști consideră că ascensiunea național-socialiștilor în Germania și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial sunt strâns legate de Marea Depresiune.

Economiștii sunt împărțiți în privința cauzelor acestei catastrofe economice. Susținătorii teoriei cantitative susțin că criza a fost cauzată de lipsa masei monetare, deoarece dolarul era legat de aur, iar oferta de aur era insuficientă. Dezvoltarea producției de masă și lansarea de noi produse nu au fost susținute de suficiente mijloace de schimb. Politica lui Roosevelt s-a bazat pe principiile keynesiene, care aveau ca scop creșterea cererii prin investiții în lucrări publice, intervenția statului și reglementarea economiei.

Susținătorii monetarismului consideră că principala cauză a crizei a fost politica greșită a Sistemului Federal de Rezerve. Conform acestora, oferta de bani ar fi trebuit să crească odată cu creșterea producției și să scadă atunci când producția scădea, însă la sfârșitul anilor 1920, SUA au adoptat o politică diametral opusă.

Există mai mulți factori care, fără îndoială, au influențat criza. Printre aceștia se numără măsurile protecționiste, care au protejat inițial producătorii americani, dar au dus la reacții din partea altor țări, provocând războaie comerciale și scăderea prețurilor pe piețele internaționale. Criza a fost agravată și de supraîncălzirea pieței financiare, unde reglementările permiteau tranzacții cu marjă fără acoperire.

Marea Depresiune a lăsat o amprentă adâncă asupra istoriei mondiale. Consecințele ei au fost atât de grave încât au dus la o schimbare completă a abordării economiei ca știință. Sarcinile principale ale băncilor centrale și politicii monetare au devenit stabilizarea ciclurilor economice, atenuarea efectelor recesiunii și prevenirea „supraîncălzirii”.