Criza Asiatică (1997–1998)

Criza Asiatică (1997–1998)

Criza asiatică din 1997–1998 a fost o criză financiară care a dus la prăbușirea cursurilor valutare ale multor țări din sud-estul Asiei, falimentul unor companii și stagnarea generală a economiei asiatice la sfârșitul anilor 1990.

La mijlocul ultimului deceniu al secolului XX, țările din regiune, inclusiv Thailanda, Filipine, Malaezia, Indonezia, Coreea de Sud, treceau printr-o perioadă de creștere economică rapidă. Această creștere a fost în mare parte finanțată prin împrumuturi externe, stimulată de politica monetară liberală și condițiile favorabile de creditare în monede locale. Drept urmare, economiile țărilor asiatice erau puternic supraîndatorate.

La sfârșitul anilor 1990, Statele Unite ieșiseră din recesiune, ceea ce a dus la creșterea ratelor dobânzilor și la un interes mai mare pentru investițiile în moneda americană din partea investitorilor internaționali care activau pe piețele din sud-estul Asiei. În plus, investitorii au început să se îngrijoreze de supraîncălzirea „tigrilor asiatici” și de nivelurile foarte mari ale deficitului comercial extern. În același timp, prețurile pentru electronice – principalele produse exportate de aceste țări – au scăzut. În cele din urmă, nivelul ridicat al corupției și criminalității financiare a avut un impact negativ asupra încrederii în datele economice oficiale difuzate de guvernele țărilor asiatice și a generat întrebări cu privire la eficiența acordării de credite.

Când problemele economiilor țărilor din Asia au devenit evidente, marii speculatori internaționali au început să atace monedele locale. Prima victimă a fost Thailanda: conducerea țării nu a reușit să oprească vânzările masive ale monedei naționale și a fost nevoită să o depegheze de dolar și aur. În acest context, piața de valori din Thailanda a colapsat, iar problemele au început să afecteze și alte țări. Refuzul investitorilor occidentali de a continua finanțarea companiilor asiatice a dus la falimente masive de corporații și bănci mari, la scăderea producției și la creșterea șomajului.

Criza nu a afectat doar Thailanda, care era economic mai slabă, și Malaezia, care era „supraîncălzită”, ci și Indonezia, care era considerată foarte stabilă din punct de vedere extern. La mijlocul anului 1997, această țară avea un excedent comercial, rezerve valutare uriașe, un deficit scăzut și un sistem bancar puternic. Singura vulnerabilitate a economiei Indoneziei era volumul mare de împrumuturi în dolari contractate de companiile locale. Când baht-ul thailandez și ringgitul malaezian s-au prăbușit, speculatorii internaționali și antreprenorii locali, care aveau nevoie de dolari pentru a rambursa împrumuturile, s-au concentrat asupra rupiei indoneziene. Guvernul țării, împreună cu banca centrală, a reușit să oprească atacul în lunile iulie și august 1997, dar în septembrie a fost necesar să lase rupia să plutească liber, ceea ce a dus la o prăbușire rapidă a acesteia. Vara anului 1998 a adus o devalorizare masivă a monedei și o scădere economică severă, ceea ce a forțat demisia guvernului lui Suharto, care a condus țara timp de 31 de ani.

Unul dintre factorii (dar nu cauzele) crizei a fost considerat transferul Hong Kong-ului către China în vara anului 1997. Hong Kong era unul dintre cele mai importante centre financiare ale Asiei, un intermediar în fluxurile financiare între Occident și Est. Reticența investitorilor de a colabora cu China comunistă a dus la colapsul finanțării Asiei prin Hong Kong, ceea ce a agravat problemele celorlalte țări.

Ca urmare a crizei asiatice din 1997–1998, cursurile monedelor și indicii bursieri naționali au scăzut semnificativ, piețele financiare au fost închise pentru companiile locale, marile corporații au falimentat, iar tulburările sociale au contribuit la căderea guvernelor. Evenimentele din 1997 din Asia au avut, într-o anumită măsură, și un impact asupra altor piețe, inclusiv asupra celei ruse, unde, un an mai târziu, a avut loc și o criză financiară.