Сriza financiara globala 2008

Criza financiară din 2007–2008, analizată în cadrul macroeconomiei moderne, este cunoscută și sub denumirile de criza creditelor ipotecare subprime sau Marea Recesiune. Ea a început în Statele Unite, odată cu prăbușirea pieței imobiliare, dar consecințele sale — falimentul unor bănci majore, creditori ipotecari și companii de asigurări — au amenințat stabilitatea sistemului financiar mondial.

Recesiunea americană a durat din decembrie 2007 până în iunie 2009, iar cea globală, care a afectat economiile din întreaga lume, s-a extins în unele state până în 2011. În timpul Marii Recesiuni, PIB-ul la paritatea puterii de cumpărare a scăzut cu 3,4% în țările dezvoltate, iar creșterea economiilor emergente a încetinit de la 5,8% în 2008 la 2,8% în 2009. După criză, multe țări nu au mai reușit să atingă ritmurile de creștere anterioare.

Cauzele declanșării crizei din 2008

Deși originea exactă a crizei financiare rămâne dezbătută, economiștii evidențiază o serie de factori. În perioada 2000–2001, Rezerva Federală a SUA a redus rata fondurilor federale de la 6,5% la 1,75%, stimulând creditarea masivă. Rata fondurilor federale este dobânda la care băncile comerciale se împrumută reciproc pe termen scurt, influențând astfel costul creditelor pentru populație și companii.

Această politică monetară expansivă a încurajat băncile să ofere credite de consum ieftine și să finanțeze clienți cu risc ridicat. Banii au fost folosiți pentru achiziția de locuințe, automobile și bunuri de durată, generând o bulă imobiliară — creșterea artificială a prețurilor locuințelor peste valoarea lor reală. În paralel, schimbările legislative au permis acordarea de împrumuturi ipotecare persoanelor fără garanții solide, multe dintre ele cu dobânzi variabile și condiții de rambursare riscante.

Cât timp prețurile imobiliare urcau, debitorii cu risc ridicat își refinanțau creditele sau vindeau locuințele cu profit. În caz de neplată, băncile recuperau proprietățile și le revindeau la prețuri mai mari. Acest model s-a extins rapid, iar ponderea creditelor subprime a crescut de la 2,5% la aproape 15% din totalul împrumuturilor ipotecare între 1999 și 2007.

Extinderea creditării riscante a fost posibilă datorită securitizării: băncile au transformat aceste credite în obligațiuni bursiere, vândute ulterior altor instituții financiare și investitorilor. Aceste instrumente, cunoscute ca MBS (mortgage-backed securities), ofereau cumpărătorilor venituri din dobânzile și rambursările creditelor de bază. Vânzarea lor părea o metodă eficientă de creștere a lichidității și de reducere a riscului, însă, odată cu scăderea prețurilor locuințelor, valoarea acestor titluri a început să se prăbușească.

În paralel, dereglementarea financiară a permis marilor instituții să fuzioneze, formând conglomerate uriașe, a căror prăbușire putea declanșa o veritabilă criză macroeconomică globală. Conceptul „too big to fail” – „prea mare pentru a da faliment” – s-a născut tocmai din această realitate.

În 2004, Comisia pentru Valori Mobiliare a relaxat regulile privind capitalul propriu al băncilor, permițând asumarea unor riscuri tot mai mari. Băncile au direcționat sume masive către piața de indici bursieri și acțiuni și către titluri garantate de credite ipotecare, ale căror valori erau menținute artificial de bula imobiliară aflată în expansiune.

Perioada de stabilitate economică globală din anii ’80–2000, cunoscută drept „Marea Moderare”, a creat iluzia că recesiunile severe au devenit imposibile. Această convingere a determinat băncile și autoritățile să ignore semnalele de avertizare, continuând creditarea riscantă și acumularea de datorii. Între 2004 și 2006, Rezerva Federală a majorat treptat dobânda de la 1,5% la 5,25%, ceea ce a dus la incapacitatea de plată a multor debitori, prăbușirea pieței imobiliare și pierderi uriașe pentru fondurile de pensii și băncile comerciale.

Pe 15 septembrie 2008, banca americană Lehman Brothers a declarat falimentul – cel mai mare din istoria SUA. Acest eveniment este considerat punctul de început al crizei financiare globale din 2008. Potrivit datelor FMI, chiar și după un deceniu, majoritatea economiilor afectate nu reușiseră să revină la traiectoriile de creștere de dinainte de criză, iar nivelul investițiilor globale a rămas cu aproximativ 25% sub potențialul estimat.