Politica fiscală

Tipuri de politică fiscală

Există două tipuri principale de politică fiscală: stimulativă (expansionistă) și restrictivă (contractivă). Politica fiscală stimulativă este aplicată în perioadele de recesiune pentru a crește cheltuielile și a reduce impozitele, în timp ce politica restrictivă este folosită în perioadele de creștere economică pentru a limita cheltuielile și a majora impozitele. Politica fiscală include, de asemenea, politica bugetară, politica de venituri și cea de cheltuieli, reglementând fluxurile de resurse publice și veniturile statului.

Este unul dintre cele patru instrumente principale de reglare a economiei, care se bazează pe capacitatea achizițiilor guvernamentale, a impozitelor și a transferurilor de a influența venitul național și produsul intern brut real (PIB). Coordonarea acestor măsuri cu politica monetară contribuie la echilibrul general al economiei.

Instrumentele principale ale politicii fiscale

Instrumentele politicii fiscale includ cheltuielile și veniturile bugetului public, precum achizițiile guvernamentale, transferurile și impozitele. Achizițiile și transferurile reprezintă cheltuieli bugetare, iar impozitele — principala sursă de venit a statului.

1. Impozitele.
2. Cheltuielile publice.
3. Deficitul sau excedentul bugetar.
4. Politica datoriei publice.

Se disting două forme de politică fiscală: discreționară și automată.

• Politica fiscală discreționară — reprezintă ajustarea deliberată a cheltuielilor și impozitelor de către guvern în scopul stabilizării economiei, reducerii fluctuațiilor ciclice, stimulării producției și a ocupării forței de muncă, precum și menținerii stabilității prețurilor.
• Politica fiscală automată — include așa-numiții „stabilizatori automați”: impozitul pe venit progresiv, alocațiile de șomaj, și alte mecanisme care reduc amplitudinea fluctuațiilor economice fără intervenție suplimentară. Aceste stabilizatoare sunt deja integrate în sistem, astfel încât nu necesită decizii legislative sau administrative noi.

Obiectivele politicii fiscale ale statului

Principalele obiective ale politicii fiscale în România sunt menținerea stabilității macroeconomice, susținerea ocupării forței de muncă, stimularea creșterii economice și controlul inflației. Aceste obiective sunt stabilite anual de Guvern, prin Ministerul Finanțelor, în concordanță cu strategia bugetar-fiscală și politicile economice europene. În acest cadru, coordonarea cu Banca Națională a României joacă un rol esențial pentru menținerea echilibrului monetar și financiar.

Impactul politicii fiscale asupra economiei României

Influența asupra cererii agregate:

1. Creșterea cheltuielilor publice, în special în perioadele de recesiune, poate stimula cererea agregată. Investițiile statului în infrastructură, educație, sănătate și alte programe contribuie la creșterea activității economice.
2. Reducerea impozitelor sau modificarea structurii acestora poate, de asemenea, stimula cererea agregată, deoarece persoanele și companiile dispun de mai multe resurse pentru consum și investiții.

Influența asupra ofertei agregate:

1. Nivelul impozitelor pe companii afectează profitabilitatea și motivația de investiții — scăderea acestora poate încuraja producția și extinderea afacerilor.
2. Cheltuielile publice pentru infrastructură, precum drumuri, poduri sau rețele energetice, pot crește eficiența producției și, implicit, oferta agregată.
3. Investițiile în educație și formare profesională sporesc calificarea forței de muncă, ducând la creșterea productivității și a potențialului economic general.

Limitările politicii fiscale

Implementarea măsurilor de politică fiscală poate necesita timp, deoarece implică elaborarea deciziilor, aprobarea bugetelor și modificarea sistemului fiscal. În plus, deciziile pot fi influențate de factori politici, ceea ce uneori le face mai puțin eficiente din punct de vedere economic. Politica fiscală poate deveni ineficientă în perioadele de recesiune profundă, când statul se confruntă cu deficit bugetar din cauza scăderii veniturilor fiscale și creșterii cheltuielilor sociale. O creștere a cheltuielilor publice fără o sursă clară de finanțare poate duce la inflație. De asemenea, există fenomenul cunoscut sub denumirea de „efect de crowding-out” — creșterea cheltuielilor guvernamentale poate reduce investițiile private, ca urmare a creșterii ratelor dobânzilor și a concurenței pentru resursele disponibile pe piețele financiare. În aceste situații, măsurile complementare din politica monetară sau politicile macroeconomice generale pot atenua impactul negativ.

De asemenea, sustenabilitatea bugetară este strâns legată de menținerea unei baze monetare stabile și de respectarea angajamentelor internaționale privind regimul valutar, inclusiv cadrul definit prin sistemul valutar de la Jamaica.