Politica macroeconomică

Politica macroeconomică reprezintă activitatea statului orientată spre menținerea echilibrului dinamic macroeconomic. Politica macroeconomică a unui stat are scopul de a asigura consensul național între diferiți participanți la activitatea economică, pentru creșterea veniturilor reale ale populației, îmbunătățirea bunăstării tuturor grupurilor sociale și creșterea calității vieții. Statul însuși este un participant direct la activitatea economică în calitate de proprietar, iar în atingerea consensului se ține cont de interesele economice ale diferitelor regiuni, mai ales în statele federale sau confederale.

În vederea realizării acestui consens, politica macroeconomică se orientează spre stabilitatea prețurilor, un nivel ridicat al ocupării forței de muncă și, implicit, un nivel social acceptabil al șomajului, un sold pozitiv al balanței comerciale, precum și creșterea Produsului Intern Brut (PIB) și a venitului național. În acest sens, politica macroeconomică include măsuri fiscale (bugetar-fiscale), monetare, precum și politici de creștere a veniturilor reale și reforme structurale cu impact asupra dinamicii economice pe termen lung.

Formarea și evoluția politicii macroeconomice

Conceptul de politică macroeconomică a început să se contureze la sfârșitul anilor 1920 – începutul anilor 1930, odată cu apariția primelor lucrări dedicate macroeconomiei ca disciplină științifică. Perioada 1930–1940 (până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial) a marcat primele experiențe istorice de aplicare a politicilor macroeconomice, precum programele americane ale „New Deal” pentru combaterea Marii Depresiuni și măsurile de reducere a șomajului implementate cu succes în Marea Britanie în timpul războiului.

Al doilea stadiu al dezvoltării politicii macroeconomice a fost legat de reconstrucția postbelică a economiilor Europei Occidentale și de implementarea „Planului Marshall”. În acea perioadă, una dintre principalele obiective ale politicii macroeconomice era combaterea inflației, iar teoriile keynesiene au devenit fundamentul conceptual pentru măsurile de stabilizare și politici anticiclice. Principalele instrumente de reglementare au fost politica bugetară și cea monetară.

În Franța, direcțiile politicii economice bazate pe planificarea indicativă au fost influențate de dirijism și de teoria pieței formulate de François Perroux. Al treilea stadiu al dezvoltării politicii macroeconomice a coincis cu trecerea economiilor naționale la o mai mare deschidere internațională, odată cu formarea uniunilor economice și instituțiilor supranaționale (de la sfârșitul anilor 1950 până în anii 1990). Acest proces a impus coordonarea planurilor și programelor naționale cu obiectivele de dezvoltare ale comunităților economice regionale.

În cadrul Uniunii Europene, competențele privind politica macroeconomică includ piața unică, uniunea vamală, moneda comună și politicile agricole și piscicole comune. În această etapă, ideile fundamentale ale lui John Maynard Keynes au fost completate de concepțiile post-keynesiene: teoria creșterii economice (Roy Harrod, John von Neumann), modelul „input-output” al lui Wassily Leontief, teoria distribuției veniturilor (Piero Sraffa, Michał Kalecki) și altele. Perioada a fost marcată și de criza teoriei keynesiene și ascensiunea monetarismului și a noii școli neoclasice, influențând metodele de reglementare și cooperarea economică internațională, inclusiv în cadrul zonei euro, bazată pe teoria „zonei monetare optime” a lui Robert Mundell.

Etapa contemporană a politicii macroeconomice

A patra, actuală etapă a politicii macroeconomice este asociată cu globalizarea economiei mondiale, necesitând eforturi sporite din partea guvernelor naționale și măsuri de coordonare la nivel supranațional. Rolul Băncii Naționale a României a crescut semnificativ, mai ales după criza financiară globală din 2008, care a arătat importanța protejării locurilor de muncă și a populației împotriva efectelor șomajului. Politicile de stabilizare și relansare economică au devenit componente esențiale ale strategiilor pe termen lung.

În secolul XXI, elaborarea unei politici macroeconomice eficiente este crucială pentru a răspunde provocărilor sociale, ecologice și economice actuale și pentru a asigura competitivitatea economiei naționale în condițiile globalizării și integrării europene.

Baza teoretică și instrumentele politicii macroeconomice

Baza reglementării macroeconomice o constituie teoria echilibrului general, orientată spre menținerea stabilității economice. Politica macroeconomică modernă este analizată în cadrul paradigmei economiei deschise, cu regimuri de curs valutar fixe sau flotante. Alegerea teoriei potrivite influențează direct eficiența politicii macroeconomice, iar dezbaterea între monetariști, neoclasici și keynesieni rămâne actuală.

Diferențele dintre școli privesc mai ales rolul politicii monetare și al celei bugetare. Keynesienii susțin intervenția fiscală pentru stimularea cererii agregate, în timp ce monetariștii pun accentul pe controlul masei monetare și al bazei monetare. În practică, ambele tabere recunosc importanța reglementării ofertei agregate de către stat.

În contextul economic actual, politica bugetară și regimul valutar internațional, bazat pe sistemul de la Jamaica, au devenit esențiale pentru stabilizarea macroeconomică. Principalele instrumente utilizate sunt modificarea ratelor dobânzilor, gestionarea inflației și a deficitului bugetar. Aceste măsuri au fost aplicate pe scară largă în crizele economice din 2001–2003, 2008 și în perioada pandemiei COVID-19, când numeroase state dezvoltate au recurs la reducerea ratelor dobânzilor pentru a stimula economia.

Politica macroeconomică în Uniunea Europeană și în România

După 2009, principalele direcții ale politicii macroeconomice în România s-au aliniat obiectivelor Uniunii Europene privind stabilitatea prețurilor, sustenabilitatea bugetară și creșterea competitivității economiei. Strategiile naționale pun accent pe dezvoltarea capitalului uman, inovare, digitalizare și echilibru regional. Documentele de bază sunt coordonate de Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României și Consiliul Fiscal, în conformitate cu legislația europeană și normele naționale privind finanțele publice. Astfel, politica macroeconomică contemporană în România și Uniunea Europeană are ca obiective principale stabilitatea economică, ocuparea forței de muncă, creșterea durabilă și reducerea disparităților sociale, în conformitate cu principiile macroeconomiei moderne și politicilor comune europene.