Stagflatia

Stagflația este un fenomen analizat în cadrul macroeconomiei moderne, care descrie situația în care stagnarea activității economice și creșterea șomajului se combină cu o creștere persistentă a inflației. Această combinație este dificil de gestionat, deoarece măsurile ce reduc prețurile tind să înrăutățească ocuparea forței de muncă, iar politicile de stimulare pot alimenta inflația. Cu alte cuvinte, instrumentele clasice ale politicii economice intră în conflict, iar guvernele trebuie să adopte soluții echilibrate.

Termenul „stagflație” a fost introdus în noiembrie 1965 de politicianul britanic Iain Macleod, într-un discurs în Camera Comunelor. El a descris situația în care economia Regatului Unit era afectată simultan de stagnare și de inflație, definind pentru prima dată acest fenomen dual.

Stagnarea economică apare atunci când producția, comerțul și investițiile rămân la același nivel, fără scădere, dar și fără creștere. În schimb, inflația reprezintă o creștere susținută a prețurilor bunurilor și serviciilor pe o perioadă determinată. Împreună, aceste procese duc la scăderea puterii de cumpărare și la diminuarea ritmului de dezvoltare economică. Este important de subliniat că stagflația diferă de recesiune, unde economia se contractă, și de deflație, care presupune scăderea generală a prețurilor.

În ultimii ani, riscul de stagflație a revenit în atenția economiștilor. Conflictul din Orientul Mijlociu, izbucnit în 2023, și creșterea inflației globale au adus comparații cu anii 1970, când embargoul petrolier impus de OPEC a provocat o criză macroeconomică de amploare și o stagnare extinsă în țările dezvoltate.

Semnele stagflației

Stagflația se caracterizează printr-o combinație de factori economici:

• creșterea prețurilor și pierderea valorii reale a monedei;
• lipsa de dinamism în producție și comerț;
• creșterea constantă a șomajului și reducerea cererii de forță de muncă.

Fenomenul a fost observat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului XX. Până atunci, se considera că o economie poate suferi fie de inflație, fie de șomaj, dar nu de ambele simultan. În 1958, economistul britanic William Phillips a formulat celebra „curbă a lui Phillips”, potrivit căreia inflația și șomajul sunt invers corelate. Experiențele din anii 1970 au demonstrat însă că cele două pot coexista, contestând teoriile keynesiene tradiționale.

Cauzele stagflației

Factori globali

Pe plan internațional, stagflația poate fi declanșată de un șoc al ofertei — reducerea bruscă a producției unor bunuri esențiale, cum ar fi petrolul, ceea ce duce la creșterea costurilor și scăderea activității economice. Exemplul clasic este criza energetică din anii 1970, când embargo-ul OPEC a produs un efect global în lanț.

Factori interni

La nivel național, stagflația poate fi provocată de politici economice neadecvate. Înghețarea salariilor, limitarea importurilor sau controlul strict al prețurilor pot aduce stabilitate temporară, dar în timp duc la scăderea consumului și creșterea șomajului. După ridicarea acestor restricții, prețurile cresc din nou, iar economia intră într-un cerc vicios al dezechilibrului.

Un exemplu istoric este cel al Statelor Unite din anii 1970, când controlul salariilor și prețurilor, urmat de renunțarea la etalonul aur, a destabilizat economia și a accentuat volatilitatea prețurilor pe piețele mondiale.

Riscurile și consecințele stagflației

Riscuri actuale

Din 2022, numeroși economiști avertizează asupra reapariției stagflației. După două decenii de stabilitate, inflația globală a crescut semnificativ, în timp ce creșterea economică a încetinit. În același timp, politicile monetare restrictive, precum majorarea dobânzilor, pot reduce investițiile și pot duce la creșterea șomajului.

Totuși, potrivit rapoartelor Fondului Monetar Internațional din 2024, economia mondială a demonstrat o reziliență mai mare decât se anticipa. Pe măsură ce inflația s-a temperat, activitatea economică a început să revină treptat, reducând riscul unei stagflații de durată.